Despre mine – Jurnal 04.01.2022

Azi am petrecut câteva ore cu o persoana foarte importantă din viața mea. În urma cu mulți ani mi-am dorit să ajung să lucrez cu cel mai bun specialist din domeniul în care activam atunci. Și s-a îndeplinit. Nici nu a trebuit să proiectez prea mult, totul a fost intuitiv. Pur și simplu, din aproape în aproape, am ajuns să lucrez cu acest „cineva”. 3 ani i-am stat alături. 3 ani care pt mine au fost foarte importanți, însă la nivelul de conștiință la care eram atunci, nu am știut să primesc tot ce a venit către mine, la adevărată valoare. Nu am simțit recunoștință decât foarte puțin, pentru că eram orbită de orgoliu.
Nu eram novice când am început colaborarea, și când mi se spunea că „ce bine că lucrezi cu X, ce bine te-a învățat” sau „noroc că ești aici, că ai avut ocazia să înveți totul de la X”, eu simțeam să explodez de furie. Mă simțeam desconsiderata, simțeam că identitatea mea era minimizată, și mă simțeam doar un mic colț de umbră din spatele acestei persoane X (îi spun X, pt că e persoană publica. Oricum toata lumea știe despre cine vorbesc, dar na, am zis totuși să nu scriu așa explicit).

Aproape toata viata mi-a plăcut să fiu în rol de „victimă” și acum, că am vindecat această rană,  am puterea și curajul să vorbesc despre ele.

Suntem de aproximativ aceeași varsta, și pentru mine era foarte dificil să accept că eu, în tot atâția ani de viata, nu am evoluat suficient ca să putem fi pe același nivel profesional. Mă „încalzeam” la gândul că eu am „pierdut” primii 7 ani din carieră,  pentru că, de nevoie, am practicat o alta ramura a meseriei, și am pierdut startul cum se spune. Cu toate acestea, nu reușeam să scap de sentimentul de mic versus mare, în care eu eram „mic”.
Bineînțeles că acum traduc toată experiența din trecut prin prisma neiubirii de sine, lipsei de încredere în mine, frica de respingere, și poate chiar și frica de abandon.
Îmi amintesc cum căutam acceptare,  și confirmare de la X. Făceam câte o lucrare, și verificam permanent dacă îi place, întrebam ce am greșit, ce e ok și ce nu.
Ăsta a fost un alt blocaj al meu. Nu am știut niciodata ce e bine și ce nu în acțiunile mele. Nu am avut calibrat binele și răul când vine vorba de multe aspecte, nu doar punctual, de subiectul descris aici în articol. Nu îmi dădeam seama de oameni, darămite de situatii. Când era vorba de calitatea execuțiilor mele, eram în ceață totală. Sau mai bine spus în totală lipsă de încredere în mine. Nu am participat niciodata la competiții în zona de make-up și sprâncene (specializările mele cele mai înalte, în meseria mea) din teama de eșec si neacceptare din partea celor de față. Ca să pot filma ceva cursiv, un material, un interviu (înregistrat, nu live,  adică puteam da stop rec oricând, și să reluăm sau să tragem o dublă) a fost nevoie de ani de exercițiu și antrenament. M-a ajutat în privința asta un prieten bun, Claudiu. Am pozat și filmat cu el, și m-a ajutat să depășesc cât de cât tracul de camera. Vi-l recomand din suflet pentru cine are nevoie de poze și încurajări.

Când aveam câte o prezentare la scenă, în minutele în care vorbeam (nu conta câte erau, puteau fi 5 minute, sau 20) eu rămâneam fără voce. Răgușeam până în stadiul în care mi se deforma vocea și nu se mai auzea bine ce spun.
Acum ca le enumăr, îmi vine să spun că mă sperie câte blocaje aveam, dar de fapt mă bucură, pentru că multe dintre ele le-am vindecat, le-am depășit.

Acum pot vorbi în emisiuni live fără să răgușesc, fără să mă blochez, sau fără să mă bâlbâi măcar. Pot vorbi cu oameni de orice nivel social sau autorități (înainte aveam frica la propriu de politie, avocati, și de altfel orice entitate a statului).

Și implicit, pot vorbi cu X fără să mă jenez, fără să mă bâlbâi, fără să mă rușinez (apropo rușinea este o emotie de foarte joasa frecvență, dar povestesc alta data despre asta). Ceea ce s-a întâmplat și astăzi. Nu am mai simțit diferențe de nivel social, profesional și nu m-am mai poziționat mai jos. Dacă mi-aș fi propus să fac asta fără să lucrez intensiv la partea emoțională de dedesubt, cu siguranță ar fi fost o mască, pusă bine sau mai puțin bine, pt că dintotdeauna fața m-a tradat cand am jucat teatru. Știți poker face? Eu nu, si nu am stiut-o niciodata

Norocul meu, fiind capricorn ca zodie, că empatia nu e punctul meu forte. Nu am „suferit” prea tare alături de nimeni, sau pt nimeni. Pentru mine, importantă am fost și sunt eu, restul ocupa locul 4-5-6-… Eu fiind pe 1-2 si 3. Însă și când vine vorba de emoțiile mele, ele sunt extrem de importante pt mine. Adică mă copleșesc. Pardon. Mă copleșeau. Am învățat să le accept și să le eliberez eficient, ca să nu mă mai afecteze negativ. Am învățat să le alchimizez.

Si o data cu alchimizarea a venit și vindecarea. Sau invers. Oricum, cert e că nu m-am mai emoționat negativ, și ce bine a fost. Am putut să savurez discuția și toate emoțiile pozitive create de această întâlnire din plin. Și totul a fost posibil traducând totul prin iubire si recunoștință. Iubire de sine, stimă de sine, încredere de sine, și recunoștința pe care în trecut nu am stiut să o integrez și să o manifest. Cele care îmi lipseau înainte și acum le-am dobândit. Și ce bine e, pentru că sunt calități definite de un nivel de conștiință ridicat. Unii traduc aceste calități prin aroganță, egocentrism, înfumurare, dar asta doar pentru că privesc de jos în sus, dintr-un nivel inferior de conștiință. Și e ok. Până la urma fiecare are ritmul și drumul lui în evoluție, și e normal să nu vorbim aceeași limbă până când ajungem să fim pe același nivel, sau măcar pe nivele apropiate. Doar am fost și eu acolo, și stiu cum e.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Copyright © 2008-2022 Roxana Dumitru, Bucuresti - Romania