Rolul de VICTIMĂ si variațiile lui

Salut. Azi voi vorbi despre rolul de victimă, si variațiile lui, și cum ma raportez eu la cineva care se afla în rol de victima.
Victimele sunt cei ce dau vina pe orice si oricine altcineva, mai puțin pe ei. Statul e de vina ca nu știu ce, vecinu e de vina ca x,y chestie, parintii sunt de vina ca nu m-au ajutat cu bani si sustinere, mama e de vina ca eu nu ma iubesc, tata e de vina ca eu nu am bani, ca dacă as fi primit ajutor as fi reușit. Am primit acum mulți ani o replica de la o prietena foarte apropiată în copilărie, care știe bine toată viata mea cel puțin de pana la 18 ani, care mi-a spus ca ea nu a avut noroc ca alții si de aia nu a reușit… nici nu mai stiu in ce, nu imi mai amintesc subiectul, dar alții din ecuație fiind inclusiv eu 😅😅
Cine ma știe de mica, știe ce am avut și ce nu 😃

Acești oameni așteaptă permanent sa fie ajutați si pt cei din jurul lor sunt vampiri energetici, sau mai simplu spus, consumatori de energie. Cer ajutor, și normal, pt ca, asa cum spuneam saptamana trecuta în video-ul cu în care povesteam întâmplarea din Carrefour, cu femeia cerșetoare, e greu de identificat când sa dam și când sa nu dam ajutor, mai ales dacă cineva vine și ne cere.
Data trecuta am vorbit despre identificarea prin intuiție. În exemplul de azi, identificarea e mai ușoară, mai ales pt cei ce gândesc mult, și trec analiza prin mental.

Ajutorul se ofera când ni se cere. Dacă un om nu cere, înseamnă că la nivel de suflet încă nu a învățat o lecția de bază, si pe moment trebuie sa se descurce singur.
Dar, sunt oameni care cer permanent, si se hrănesc din a cere. Eu am fost una dintre acești oameni. În trecut chiar ma mândream cu ideea ca eu nu ma jenez sa cer când am nevoie de ceva. În trecut insa eram într-un nivel de conștiință jos, si nu vedeam lucrurile din observator.
Când ceream, nu ceream ca sa ma si folosesc de ce primesc. Ceream ca poate, poate, ma salvează cineva din situația din care doar eu ma puteam salva. Si apelam la toti, da, aproape la toti oamenii cu care schimbam mai mult de 2 vorbe, le povesteam aspecte din viata mea, ca poate poate impresionam, si cineva sărea cu vreo mana de ajutor. Doar ca eu neștiind ce am nevoie, de fapt nu ceream ceva precis. Ci doar ziceam „ajutor” în ghilimele. Si oamenii nu prea aveau ce sa îmi dea, pt ca eu nu eram clara. Adică eu credeam ca din situația de a avea datorii multe cumva dacă povesteam despre asta cineva ar fi putut sa ma salveze. Doar ca în afara de excepția clară în care sa îmi vireze cineva o suma foarte mare în cont , asa neconditionat, nu exista soluție de moment la asta.

În grupul de profesori în care predau și eu la școală, noi le spunem elevilor ca atunci când pun o întrebare, sa o pună incluzând în context întâi și întâi premizele, descrierea completa a cazului, apoi cum vad ei situația, ce ar face ei, analiza personala, si apoi sa întrebe ce nu știu, sau unde au nelămuriri. Adica sa aiba si ei o contributie, nu doar sa ceara. Pt ca altfel, răspunsul nostru ar veni din perspectiva noastră, și din imaginația noastră, nicidecum pe ceva concret.

La fel si cu oamenii.
Am sa povestesc o intamplare, care mie mi-a venit spre învățare, si creștere, si ma gândesc ca poate e un exemplu pt cine încă nu identifica rolul de victimă. Am tot vorbit cu o persoana care a apelat la mine pt consiliere. Probabil se va regasi in ce povestesc, si sper sa inteleaga obiectiv ce spun.

Inițial, când nu identificam bine rolul de victimă, am zis ca dacă îmi cere, eu trebuie sa ajut. Repet, la fel ca în situația cu femeia din Carrefour.
Diferența era ca relația era mai profunda, care s-a întins pe un interval mai mare de timp. Deși eu am o tona de materiale, pe care, zic eu ca le văzuse/ascultase pe toate, și deși am petrecut ore discutând, în momentul în care făceam o pauză mai mare in discutii, aceasta persoana revenea câteodată ca și când nu am vorbit si ca și când nu a înțeles nimic. Si mie îmi suna ca parca am vorbit degeaba. Era frustrant sa vad asta, doar ca nu se intampla doar asa. Erau dăți când de la o discuție la alta simțeam creștere, si alte dăți parca se ștergea totul, si parca nu mai știa nimic. Deci eu simțeam si satisfacția creșterii, și asta ma încuraja. Adica imi hranea partial si ego-ul.

Mă certa ca de ce nu răspund la mesaje dimineața la 6-7, sau ma certa dacă nu răspund o zi întreaga. Se formase un atașament, pe care eu fără sa vreau conștient, îl alimentam. Simțeam din exprimare ca primește energie de la mine, si ca se hrănește cu ea (ca paranteza, totul e energie, consumul de energie se poate face prin prezenta și atat, prin vorbit, prin simpla atenție către un lucru. Când e schimb de energie, e ok, sau când exista echilibru, dar când e doar pe genul unul da și unul primește, nu e ok).

Eu ma simțeam responsabila oarecum de bunăstarea și de armonia sufletească a acestei persoane, pt ca mi se pusese în cârcă asta, si eu primisem. Si cum ajutorul se oferă neconditionat, nu am vrut sa judec de ce are acest comportament.
Insa am confundat intuiția cu judecata si cu ego-ul. E o confuzie pe care e normal sa o facem toți, pana se mai urca o treapta in evoluție.

Si totul a durat pana în momentul în care am înțeles și am decis sa am grija de mine, și am oprit comunicarea. Au urmat multe reproșuri, cum ca un adevărat ghid spiritual nu ar face asa ceva, ca cine mă cred eu, în fine, vorbe unele mai ușoare, altele mai grele. Dar care mie doar mi-au întărit convingerea ca am identificat, am înțeles și am și integrat bine lecția.

Identificarea se face tot prin simțire. Repet, când emotia din spate e de vinovăție, reproș, rușine, frica, anxietate, înseamnă că interacțiunea nu e pe frecventa ridicată, si nu e benefică. La mine erau vinovăție ca nu ajut un om care îmi cere ajutorul, reproș eu către mine, ca de ce judec, pt ca credeam ca judec, rușine tot eu fata de mine ca nu ma ridic la un nivel de frecventa mai sus, ca sa ajut neconditionat. Frica pt ca au fost dăți când am primit amenințări daca nu ajut, că cine știe ce va face (ca se pune energetic pe mine, sau na, fiecare cu ce gândește), și anxietate pt toată situația. Știu, în privat o sa imi spuneți probabil ca sunt nebună ca accept astfel de interacțiuni, ba și mai nebună ca le expun. Eu le consider experiente din care invatam, si nu îmi e frica sa vorbesc despre ele. Deci nu despre asta e vorba, nu povestesc din rol de victima 😃.

Bun. Tot ce am descris adineauri hrănește ego-ul. Al meu adica. El e sclavul pe care îl doare în orgoliu când ne e frica ca vom fi respinși, ca poate nu vom fi suficient de buni, sau de ajutători, ego-ul suferă dacă nu mai e băgat în seamă.

Când depășim ego-ul, si ieșim din controlul lui, din rol de observator se poate vedea clar ce trebuie făcut. Doar ca na, totul vine spre evoluție, si experientele ne ajută în procesul de creștere.

Experienta mea a înglobat mai multe, intradevar. A fost rolul de victima plus rolul agresorului. Dă-mi, ca eu sunt neputincios, mai și dau una de slab și victima ce sunt, după mângâi și pup sa treacă, apoi iar dau, apoi iar mângâi. Asta e agresorul. Si daca între timp tot cer, asta e victima.
Va povestesc deschis, cu detalii, ca sa identificați de la cea mai ușoară, la cea mai complexă forma de victimizare și manipulare.

Bun. Am povestit, si acum sa va spun și ce am făcut ca să ies din poveste, ca sa integrez lectia. Pt ca exista acțiune la nivel de material, adică am oprit interacțiunea, si exista si acțiune la nivel sufletesc, si aici intervine conștientizarea, acceptarea, compasiunea, iubirea si iertarea. De genul tehnica Ho’oponopono. Imi pare rau, iarta-ma, mulțumesc, te iubesc, te iert, te eliberez. Am un video făcut de curând, despre cum se vindeca un blocaj emoțional, în care vorbesc despre primii 2 pași, despre conștientizare si acceptare. Apoi… Am un video in care explic mai amplu despre iubire, si altul care se numește”mila versus compasiune”, in care vorbesc despre ce inseamna compasiunea. Deci nu mai reiau acum acum ca sa explic tpti termeni. Iar iertarea apare fără excepție după ce se parcurg toți pașii anteriori. Chiar și cine e în minte foarte mult, poate ajunge la iertare prin înțelegere mentala inițial a acestor pași. Nu înseamnă o integrare completa, dar se poate merge și pe direcția asta, întâi prin înțelegere logica, si apoi prin simțire.
Bun. Deci ca si pași, in prima fază am constientizat ca relația respectiva imi face rau mie. Apoi am și acceptat ideea, pt ca doar conștientizarea nu e suficienta, trebuie și acceptată realitatea respectiva. De fapt eu ce conștientizez si accept? În primul rand e vorba de ideea ca suflele noastre au avut o intelegere intre ele de a se pozitiona unul pe altul in situatia respectiva, spre învățare. Apoi, eu sa inteleg si sa accept ideea ca eu am reacționat din ego, si ca m-am lăsat condusa de el. Inteleg si accept ca cealalta persoana nu a avut intentii negative, ci doar atât a stiut si atât a putut sa faca la momentul respectiv. Pt ca in 99% din cazuri oamenii actioneaza dominati de mintea subconstienta, de programari karmice sau dobândite, de dureri sufletești, de blocaje și frici nevindecate. Oamenii nu au intentii rele, din contra, sub influenta de la toti factorii ăștia, ei cred ca ceilalți le vor raul. Ei doar se apara, si se protejeaza. E felul lor de a reacționa, pt ca nu stiu altfel cum sa o faca. Ei nu vor real răul altei persoane, ci doar cred ca celalalt le vrea lor răul, si reacționează în consecință. Cam asta e diferența între nivelele joase de conștiință și cele înalte.
Bun. Deci dacă eu înțeleg asta, e foarte simplu apoi sa aplic compasiune, si iubire, si in final ajung sa și iert. Atenție insa! Iertarea nu înseamnă să uit imediat tot, și să nu mai țin cont de experienta. Cei care sunt mai in mental, pana mai urca încă o treapta pe nivelele de conștiință, ca sa mai iasă din minte, e ok sa ierte și la nivel logic. Unii spirituali vad toata treaba asta doar alba sau neagra, adica ori e din iubire neconditionata, ori nu e. Insa dualitatea asta nu înseamnă echilibru. Armonia înseamnă sa existe și zone intermediare. Cine abia acum iese din mental, va integra iubirea greu, pt ca mintea nu lasă asa ușor inima să simtă. Deci nu va setați niște standarde foarte înalte în evoluție. Ego-ul e cel ce vrea comparații și reușite rapide. Sufletul le vrea în ritmul optim, care poate înseamnă o viata pt o conștientizare. Si e ok.

Bun, sa revin. Deci, iertarea ma eliberează si pe mine, si pe cealaltă persoană si ne permite sa mergem mai departe fiecare pe drumul ei.

Si ca sa revin și la ideea initiala, de ce inseamna și cum recunosc o victimă:
Am sa vorbesc la persoana 1, ca sa se înțeleagă mai bine. Victimizarea înseamnă că eu NU sunt responsabil de mine, de ce mi se întâmplă, NU imi asum consecintele faptelor mele, atat la nivel material, cât și la nivel spiritual. Adica, la nivel material NU îmi asum ca eu am un rol în societate, ci cred ca societatea e o entitate separata care acționează independent de mine.
Și la nivel spiritual, NU imi asum ca spiritul meu a venit la întrupare fiind perfect conștient că va prelua karma de neam și că își va crea poate alta peste, și că scopul meu e de a vindeca tot, pe cât se poate, și dau vina de fapt pe strămoși pt tot ce mi se întâmplă.
Sunt oameni care declara ca alții sunt responsabili pt succesul lor, sau pt bunăstarea lor.
Mulți părinți fac asta cu copii lor, cum de altfel și invers mulți copii cu părinții lor (prin copii ma refer la adulți, pe picioarele lor, care sunt copii în relația cu părintele, nu la copiii minori care inca depind de părinți)

Cam asa ar fi descrierea.
Am vorbit mult, si tot nu am cuprins tot ce ar fi de spus pe tema asta.
Dar e timp.
Mai vorbim…

Alte articole despre dezvoltare spirituala

Nevoia de CONTROL – Ce putem controla real în viața noastră?

Azi vreau sa vorbesc din nou despre nevoia de control. Pana acum am vb doar din perspectiva spirituală, si cu siguranță mulți nu au rezonat pt ca cine e în ...

Rolul de VICTIMĂ si variațiile lui

Alte articole despre dezvoltare spirituala

Lasă un răspuns Anulează răspunsul